Duminicile iubirilor pierdute, de Valérie Perrin (recenzie)

Două lumi care se întâlnesc

Justine, protagonista romanului, este o tânără infirmieră care lucrează la un azil de bătrâni, „La Hortensii”, și locuiește împreună cu unchiul, mătușa și verii săi. Părinții ei au murit într-un accident de mașină când avea doar patru ani, iar de atunci, Justine trăiește cu o absență care nu a fost niciodată pe deplin explicată.

Povestea pornește într-un ton liniștit, aproape domestic, dar sub acest calm aparent, Justine duce o luptă tăcută cu trecutul. Întâlnirea cu Hélène, o rezidentă în vârstă de 94 de ani, devine pentru ea mai mult decât o relație de îngrijire – este un drum inițiatic. Hélène îi deschide ușa către propria tinerețe, către iubirea vieții ei, Lucien, către pierderile, războaiele și alegerile care i-au marcat destinul.

Pe măsură ce Hélène îi povestește trecutul ei, Justine începe să-și pună întrebări esențiale despre propriul trecut. Ce s-a întâmplat cu adevărat în acel accident în care și-a pierdut părinții? Ce secrete se ascund în familia ei? Și poate cea mai grea întrebare: ce înseamnă, cu adevărat, să iubești și să fii iubit?

Nu este o carte despre bătrânețe, ci despre memorie. Despre cum trecutul trăiește în noi, chiar și atunci când nu-l cunoaștem.

Justine nu e o eroină în sensul clasic. E o femeie tânără, aparent banală, dar care are un curaj aparte – curajul de a asculta, de a pune întrebări incomode și de a iubi chiar și atunci când nu e sigură că merită. M-a emoționat felul în care construiește conexiuni cu bătrânii pe care îi îngrijește, câtă blândețe și umanitate există în modul în care se raportează la ei.

Și Hélène… oh, Hélène e un personaj pe care n-ai cum să nu-l iubești. Fragilă și puternică, lucidă și visătoare, ea este vocea unei generații care a trăit războiul, dar și a unei femei care a iubit cu toată ființa ei și nu s-a lăsat învinsă de suferință.

Povestea a două femei diferite, dar asemănătoare

Ceea ce mi-a plăcut mult la această carte este cum autoarea reînvie legătura dintre două femei aparent diferite, dar care, în esență, au trăit aceleași emoții.

Justine este tânăra care descoperă lumea și își caută un sens, iar Hélène este o femeie care trăiește în trecut.

Într-un fel, Justine ajunge să reconstituie fragmente din trecutul lui Hélène, dar și din propriul său trecut. Lectura este, de fapt, un proces de auto-descoperire continuă. Justine învață despre Hélène și, totodată, învață despre ea însăși, despre cine vrea să fie și cum poate să își schimbe viața. 

Justine are propriile răni și mistere de descifrat. A crescut cu bunicii săi, Armand și Eugénie, după ce părinții ei au murit într-un accident de mașină când ea era copil. Crescând, începe să simtă că ceva nu este în regulă în această poveste, că există detalii ascunse, adevăruri nespuse.

Căutarea adevărului – ce află Justine despre părinții și bunicul ei?

Justine descoperă că accidentul care le-a luat viața părinților ei nu a fost un simplu accident. Pe măsură ce află mai multe despre trecutul familiei sale, înțelege că bunicul său, Armand, ascunde un secret greu de dus. Se dovedește că relația dintre părinții ei nu era ceea ce credea Justine – în spatele poveștii lor de iubire se ascundeau secrete dureroase, trădări și o realitate mult mai complexă decât cea pe care o cunoscuse ea ca fetiță.

Această revelație o face să privească altfel viața, să își pună întrebări despre propria identitate și despre iubirile pierdute din familie. Iar în paralel, prin povestea Hellenei, învață că iubirea nu moare niciodată cu adevărat, ci rămâne vie în amintirile celor care o păstrează.

Stilul Valériei Perrin – o combinație de sensibilitate și autenticitate

Titlul nu e întâmplător. „Duminicile iubirilor pierdute” e despre acele duminici în care te uiți înapoi și îți dai seama ce ai pierdut – dar și ce ai câștigat. Duminicile în care memoria doare, dar și vindecă. În care nu ești singur, chiar dacă te simți așa.

Justine descoperă, treptat, adevărul despre părinții ei, dar și despre bunicul ei – și nu totul e frumos sau liniștitor. Există trădări, abandonuri, alegeri grele. Dar exact aceste revelații o eliberează. Povestea lui Hélène o învață că iubirea nu e perfectă, dar e profund umană.

Mi-a plăcut că romanul nu îți spune ce să simți. Te lasă să trăiești. Să interpretezi. Să simți. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete. Dar mereu cu autenticitate.

Azilul „La Hortensii” devine mai mult decât un simplu loc de muncă pentru Justine – devine un loc unde trecutul se amestecă cu prezentul, unde fiecare colț al clădirii ascunde o poveste și fiecare bătrân are o viață care merită ascultată. Aceasta este magia scriiturii Valériei Perrin: îți dă senzația că trăiești în acea lume, că faci parte din acele povești, că ești acolo.

Iubirea și pierderea – teme universale

„Duminicile iubirilor pierdute” este un roman despre iubire în multe forme, dar și despre pierderea care o însoțește. Fiecare iubire trăită în viață lasă urme, uneori vizibile, alteori adânc ascunse, dar ele sunt acolo.

Perrin vorbește despre iubire și suferință nu ca despre tragedii implacabile, ci ca despre momente de învățare și de creștere. Ne arată că iubirea nu este mereu completă și nici perfectă, dar că aceasta face parte din drumul nostru, și, mai important, că iubirea ne poate salva atunci când suntem deschiși să o acceptăm, chiar și atunci când aceasta vine în forme neașteptate.

Concluzie – O lectură de neuitat

În concluzie, „Duminicile iubirilor pierdute” este un roman care merită citit, nu doar pentru povestea sa emoționantă, dar și pentru felul în care abordează teme universale. Dacă ești în căutarea unei lecturi care să te emoționeze, să te facă să reflectezi și, în același timp, să te învețe ceva despre viață, „Duminicile iubirilor pierdute” este alegerea perfectă.

 

...Și totuși, deși m-a atins profund și mi-a lăsat sufletul plin de emoție, i-am dat doar 4 stele. Nu pentru că i-ar lipsi ceva fundamental – dimpotrivă, e o carte caldă și plină de sens. Dar pentru mine, finalul a fost mai degrabă o invitație la interpretare decât o concluzie clară. Uneori, am simțit că prea multe fire au rămas în suspensie, prea multe întrebări deschise – și deși înțeleg că viața însăși nu oferă întotdeauna răspunsuri, ca cititor, am simțit nevoia unui pic mai multă coerență.

Asta nu știrbește cu nimic frumusețea cărții. Dimpotrivă, o transformă într-o experiență personală.